Intrăm în relații, având un ideal de iubire: căutăm acel partener care să ne facă fericiți. Din păcate, mai toate relațiile produc suferințe, după ce trece euforia îndrăgostirii de la început. Rămâne durerea, dezamăgirea că ai primit altceva decât ceea ce ți s-a promis.
Iată și motivul pentru care trăim un sentiment de furie: ni s-a ,,promis” marea iubire, dar am fost ,,trași pe sfoară. Masca a căzut, iar celălalt doar cere fără a da nimic sau mai nimic, în schimb. Mă rănește prin absență, prin răceală, prin reproș, agresivitate și lista continuă, de la caz la caz.
Furia vine din durere. Partenerul dezamăgit va pedepsi pentru a-și alina suferința. Va produce, la rândul lui, suferință omului pe care-l iubea, de la care aștepta iubirea.
Dar tocmai suferința aceasta poate fi VINDECĂTOARE, în cadrul relației. Sunteți provocați șă duceți relația de cuplu la un nivel superior, al iubirii autentice sau să vă separați, învățând lecția.
Relația provoacă acele răni emoționale care s-au format în copilăria noastră. Prima relație de iubire este, întotdeauna, relația cu mama. Dacă nu ai primit afecțiunea necondiționată, prezența emoțională, dacă ai avut întreruperi de contact, ele se activează în relațiile de cuplu, ca adult. De aceea relațiile sunt oglinda primei relații cu mama. Inconștient, căutăm să vindecăm acea rană, așa că ne simțim atrași de parteneri indisponibili emoțional, tocmai pentru că vrem să ,,reparăm”.
Cu cine seamănă, partenerul de cuplu, la felul de a se purta cu tine, dintre părinții tăi?
Răspunsul îți va da și cheia înțelegerii relațiilor voastre. Partenerul, prin comportamentul lui (un ton apăsat, o privire întoarsă, o atitudine, un rictus) activează, inconștient, amintirea rănii primare și determină o reacție de furie activă sau pasivă. La reacția ta, se activează în partener, propria lui rană, deci un răspuns de apărare. Iată războiul.
Am întâlnit, în terapie, situații în care doar o privire întoarsă, în momente de maximă tensiune afectivă, determina reacții de furie, cuvinte dureroase... Acestea îl făceau pe partener să se retragă, rănit, neînțelegând ce se întâmplă. A fost necesară întoarcerea la părinți, descompunerea amintirilor și conștientizarea proiecției care s-a făcut asupra partenerului. Doar așa cuplul a lăsat spațiu de manifestare pentru iubirea autentică.
Într-o relație căutăm iubirea: acceptare și disponibilitate afectivă absolută. Ca să primești asta, partenerul tău trebuie să se accepte pe sine necondiționat, pentru că a învățat și a primit iubire. Dar câți, dintre noi, am primit pe măsura nevoilor noastre?
Mulți părinți își poartă, în relația cu copiii lor, propriile răni spre care nu privesc, dar pe care le manifestă inconștient. Iar copilul întinde mânuțele mici și strigă cu privirea ,,Sunt aici ca să te învăț să iubești și să fii iubit!” Iar dacă strigătul nu a fost auzit, îl vom repeta, în fiecare relație pe care o vom avea, ca adulți, sperând să primim, măcar acum, IUBIREA.
Primim, în schimb, rana: durerea primară. Relația devine un buton care activează amintirea traumei de altădată. Răspunsul poate fi automat, vine din durere, dar nu duce la vindecare, la evoluție.
Răspunsul conștient vine din iubire. Pentru a răspunde conștient, este nevoie să te întorci spre sine, să te cunoști, să te accepți să te iubești. Așa poți să faci același lucru și cu partenerul de cuplu. Chiar dacă îți testează limitele, ca un copil neîncrezător, în cele din urmă se va deschide în iubire.
Astfel, transformându-se în iubire, într-un spațiu care permite vulnerabilizarea în siguranță, relația devine vindecătoare.
Psiholog Geanina Timofte
