Când un copil vine pe lume, are nevoie să înțeleagă cine este el, cine sunt ceilalți și cum e lumea, astfel încât să-i facă față. El are nevoie să fie conținut din punct de vedere afectiv, și să cunoască lumea dintr-un spațiu de siguranță emoțională.
Venise în această lume de câteva zile și întreaga lui ființă încerca să înțeleagă. Nu cu gândul, căci încă nu avea cuvântul care să dea formă gândului, ci cu percepțiile, senzațiile, emoțiile. Cine sunt eu, în această lume, cu acești oameni? Cum voi supraviețui aici?
A căutat-o, cu simțurile în alertă, pe ființa care l-a conținut vreme de 9 luni, pentru a se întoarce în spațiul de SIGURANȚĂ al aceste relații. Un spațiu în care e ok să fii VULNERABIL, căci te afli în protecție și acceptare deplină. Din păcate, această ființă numită straniu, Mamă, era prinsă într-o închisoare de gheață, în care o înlănțuiau fricile ei, traumele, neputințele, nefericirea, furia și alți monștri care-i puseseră stăpânire pe viață.
Sigur, putea să hrănească fizic, să ofere protecție fizică, dar iubirea ei nu putea să treacă dincolo de zidul de gheață, până la inima băiețelului. În zadar mânuțele lui se întindeau pentru a cere o îmbrățișare adevărată. În zadar ochișorii lui căutau privirea care să-i încălzească inima.
Așa că a înțeles că într-o astfel de lume, el va cere zadarnic. Iar asta-l va durea profund. Așa că a decis: nu voi mai cere niciodată ceea ce nu pot primi.
Când a mai crescut puțin, a înțeles că toți cei din jur, așteptau ceva, de la el. Să fie un copil cuminte, să tacă, să asculte necondiționat, să nu-și exprime nevoile lui, ci să împlinească nevoile celorlalți. A observat că nu e ok să fie el însuși, că trebuie să le facă pe plac pentru a fi VĂZUT, AUZIT, APRECIAT, poate chiar IUBIT, îndrăznea el să creadă.
A renunțat, pe negândite, la el însuși, a învățat să facă pe plac, iar aceasta a devenit cheia supraviețuirii lui în această lume pe care nu o înțelegea.
Anii au trecut. Băiețelul de altădată a devenit bărbat, dar nu unul oarecare. Un bărbat ,,de succes”, ci o careieră extraordinară, admirat și invidiat de toți cei din jur, făcându-i mândri pe ai lui. Avea totul. Nimic nu-l împiedica să fie fericit. Și totuși...
Acest tânăr de succes a înțeles, într-o zi, că-i lipsește ceva. Nu știa ce anume, dar se simțea profund nefericit. A început să-și pună întrebări ,,cine sunt eu?” , ,,la ce bun, toate astea, dacă nu sunt fericit?”, ,,încotro mă îndrept?”, dar nu putea să găsească răspunsuri.
Obosit să fie cine nu este, s-a retras, izolându-se de ,,prietenii” care credeau că-l cunosc, dar care nu-l înțelegeau. Și cum ar fi putut ei, dacă nici el nu știa cine este?! S-a izolat de tot și a privit înăuntru lui, dar acolo era doar un gol, un hău întunecat. Când se apropia, o durere fără margini, îl cuprindea, iar el nu știa cum să-i facă față.
Cei apropiați încercau să-l aducă înapoi, să redevină persoana de altădată. Dar ce-i persoana, dacă nu o ,,persona”, o mască de care se simțea atât de străin! Prins între ceea ce este și mască, a rămas blocat. Cu cât masca se fisura mai tare, pentru că nu mai era susținută de energia lui, cu atât era azvârlit la marginea acelui hău interior.
Durerea era atât de mare, atât de greu de descris în cuvinte, încât ar fi vrut să se sfârșească totul... Iat-o, DEPRESIA, această vrăjitoare cumplită, cum îl ține înlănțuit!
Tristă poveste, nu-i așa? Dar care este deznodământul ei? ne întrebăm, pe bună dreptate. Aici depinde de multe: de oamenii din jur, de voința de se elibera, de curiozitatea și de dorința de a afla cine ești, cu adevărat, cine poți deveni...
Oamenii sunt interconectați, supraviețuirea și creșterea/ dezvoltarea depind de măsura în care anumite nevoi relaționale le sunt satisfăcute. Avem nevoia de impact asupra celuilalt - a fi văzut, auzit, a însemna ceva pentru celălalt. Avem nevoia de siguranță afectivă, de a exprima iubirea, de acceptare și recunoaștere, de reciprocitate, definire a unicității....
Când aceste nevoi nu sunt satisfăcute, mai ales nevoia de a ne conecta afectiv pentru a ne vulnerabiliza într-un spațiu relațional de siguranță, dezvoltăm mecanisme de adaptare compensatorii. Uneori ne construim un sine fals pentru a supraviețui. Renunțăm la noi, la nevoilile noastre, pentru a face pe plac, împlinind așteptările celor de care are nevoie pentru a se simți în siguranță.
Când nu mai poate susține acest sine fals, masca personalității artificiale se fisurează. Adultul este nevoit să privească înăuntru și să intre în contact cu durerea emoțională, cu golul interior. Uneori, acea durere este înspăimântătoare, de aceea el rămâne prins între cele două stări. Dacă nu este ajutat să facă față acelor angoase interioare, va intra în DEPRESIE, căci nici la masca personalității false nu se mai poate întoarce.
Pentru a ieși din lanțurile depresiei, este nevoie să ai, alături, pe cineva care să te susțină. Apoi să faci parte dintr-un grup de sprijin, dintr-o comunitate, să comunici cu oameni care trec sau au trecut prin ceea treci tu. Să te întorci la starea de copil, la ,,copilul interior”, pentru a-i împlini acum, nevoile nesatisfăcute altădată. Să-ți retrăiești copilăria, din punct de vedere emoțional, într-un mod adecvat.
Întrebarea de la care trebuie să pleci este ,,Cine sunt eu, cu adevărat?” Apoi întoarce-te la copilul care-ai fost, la nevoile lui, împlinindu-i-le. Conectează-te emoțional cu o persoană semnificativă din viața ta, vulnerabilizează-te pentru a fi acceptat necondiționat, în spațiul de siguranță al relației.
Reconstruiește-ți povestea copilăriei, din punct de vedere emoțional. Dă permisiunea copilului din tine, să fie el însuși: să te bucuri, să fii liber, să-ți descoperi și să-ți manifesti pasiunea, sinele creator. Acceptă-te, tu însuți, necondiționat. Ești ok așa cum ești.
În cele din urmă ține minte: nu ești singur! Ești parte din Umanitate, interconectat cu toți semenii tăi. Iar acest adevăr presupune acceptarea spațiului de siguranță colectiv. Orice ai fi și orice ai face, este ok, pentru că ești exact așa cum trebuie să fii.
Psiholog Geanina Timofte
