Fiecare om e o poveste. Sunt povești spuse în gura mare, vii și colorate, sunt povești șoptite sau ascunse. Sunt povești despre iubire, despre moarte, despre nedreptate, despre succes sau despre eșec, despre durere ori despre bucurie…
Dar dincolo de toate, mai sunt un fel de povești care nu se spun cu gura și nu se ascultă cu urechile. Acestea sunt tăcute, căci sunt despre dureri atât de adânci, încât povestea lor nu ajunge până la conștiința care ar putea să le traducă în cuvinte.
Aceste povești își croiesc drumul la lumină, prin corpul sufletului rănit. Când gândurile tac, trupul vorbește. Dar cine să-l asculte?
Emoțiile și corpul sunt un tot unitar, funcționează interdependent. Orice emoție neexprimată duce la o ruptură între psihicul și corpul nostru care, la rândul ei, se manifestă fie în boli fizice, fie în comportamente toxice față de noi înșine.
Imaginează-ți o situație în care un copil este lovit de unul dintre părinții săi. Corpul lui se va încorda, se va strânge într-o încercare inutilă, de a se apăra. După ce trece pericolul, el se va relaxa, iar corpul lui se va destinde. Asta dacă agresiunea nu se va repeta.
Ce se întâmplă, însă, atunci când copilul este supus, in mod repetat, unor asemenea agresiuni?
Mintea va înțelege, instinctiv, că acea ființă trăiește într-un mediu ostil, în care pericolul se află chiar și în spațiu-leagăn care ar trebui să fie al siguranței.
Corpul va memora, astfel, ca mod de apărare, o încordare, o rigiditate, un tremur sau o tresărire în fața oricărui stimul exterior.
La nivel emoțional, copilul va putea alege între două moduri de a face față acestei situații: unul pasiv, prin care se resemnează, altul agresiv, prin care furia înăbușită acasă, se va revărsa în alt mediu, asupra altor persoane.
La nivel corporal, reacția pasivă va determina o lentoare a mișcării, o impresie de încremenire, de fragilitate, în vreme ce reacția agresivă se traduce printr-un freamăt permanent, o agitație în mișcări, în priviri, de parcă e, mereu, gata de fugă sau de atac.
Wilhelm Reich, fost elev al lui Freud, constata faptul că oamenii își exprimă structura caracterială, la nivelul corpului. Dacă privim cu atenție zona de încordare a corpului, modul în care pășește, respiră sau se mișcă cineva, vom putea citi povestea copilului de altădată.
Umerii plecați, deși pot aparține unui bărbat înalt, voinic, vor spun povestea unui băiețel poate umilit de proprii părinți. Alteori povestea este a unui băiețel care poartă pe umerii săi responsabilitățile adulților.
Un altul își poartă trupul parcă scindat la mijloc, partea inferioară slab dezvoltată, fragilă, gata să se frângă sub un bust mult prea masiv. Rănit și disprețuit de tată, sau având o mamă acaparatoare și intruzivă, băiețelul de altădată și-a inhibat masculinitatea, pentru a se proteja.
O femeie își ascunde, rușinată, sânii și nu permite grăsimii să-i învelească, seducător, coapsele. Sau, dimpotrivă, se va ascunde în prea multă grăsime. Pentru ea, a fi femeie este o slăbiciune… sau un pericol. Ea a crescut privindu-și, neputincioasă, mama agresată de un soț alcoolic sau a fost, ea însăși, agresată.
O altă femeie își exhibă senzualitatea sau își disprețuiește corpul, oferindu-l, ca pe o marfă, în speranța că va primi puțină iubire. Fetița abuzată sexual își strigă, astfel, povestea, prin corpul ei, seducător.
Boala e ultimul strigăt de durere, al sufletului. Fiecare boală poate spune o altă poveste, căci fiecare om e unic. Trecutul individual ne determină un răspuns specific în fața diferitelor experiențe ale vieții.
Uneori, poveștile sunt și mai ascunse, astfel că doar ritmul respirației trădează amintirea unei dureri rămase blocată între gând și corp.
Mai mici, sau mai mari, rănile uitate ale copilăriei se insinuează, tăcut, în corpul nostru. Ele caută ochi de văzut și urechi de ascultat, care să le vindece, atunci când posesorul lor le-a uitat, ca să poată supraviețui.
Dacă trauma se petrece la o vârstă preverbală, doar corpul mai păstrează mărturia ei, astfel că, tot corpul e și singura poartă spre vindecare.
Cum poți vindeca povestea scrisă pe corp?
Sportul, dansul, mișcarea, de orice tip ar fi ea, are puterea de a deschide porțile poveștii înscrise pe trup, vindecând rana copilăriei. Deblocând musculatura, transmiți minții tale o altă schemă care se va traduce, corporal și emoțional, în alte forme de manifestare, mai relaxate.
Psihoterapia integrativă Erskine (vezi aici) abordează ființa umană ca pe un întreg, astfel încât dimensiunea emoțională, cognitivă, comportamentală și cea corporală sunt tot atâtea porți pe care pătrunde terapeutul pentru a vindeca. Integrând cele patru aspecte într-un tot armonios, viața se optimizează, iar adultul își poate satisface, cu ușurință, nevoile actuale.
Tehnici de mișcare, de respirație, imaginative și discuții terapeutice au ca scop reconfigurarea hărții corporale și astfel, a schemelor mentale nesănătoase. Vindecarea e atât emoțională, cât și somatică, atunci când bolile fizice au cauze emoționale.
Exercițiu
Stai, o clipă, în tăcere. Ascută-ți respirația, apoi permite-i să se liniștească, să devină ca a unui copil care doarme. Închide ochii și scanează-ți, mintal, corpul. Simte zonele de tensiune și imaginează-ți că ele îți spun o poveste. Ce frică, ce tristețe, ce durere îți caută haina cuvintelor, pentru a găsi drumul până la tine? Ascultă, apoi dă-i voie să se manifeste. Când ai terminat de ,,scanat” fiecare parte a corpului tău, te poți relaxa, ca și cum ai fi cuprins de apă călduță sau ai pluti pe un nor pufos.
Îți doresc, drag cititor, să fii o poveste frumoasă, iar dacă un capitol dureros s-a ascuns în paginile tale, atunci finalul să fie unul fericit!
Psihoterapeut, Geanina Timofte
