Iubește-te și iartă-te! Pare atât de simplu să găsești cheia armoniei. Pare. E plină literatura motivațională de aceste îndemnuri… dar cei care le-au citit nu au devenit mai fericiți. Cuvintele au impact dacă sunt spuse într-o relație semnificativă sau într-un context important.
Relația semnificativă o ai cu părinții, cu oamenii apropiați, cu cei pe care-i iubești, pe care-i admiri, care contează pentru tine. Uneori cu psihoterapeutul tău. (vezi aici)
Eu însămi, într-un moment nefericit al vieții mele, repetam ca o placă zgâriată :,,Mă iert!”, ,,Mă iubesc și mă accept așa cum sunt!”
Nu, nu m-am iubit mai mult și mai ales nu m-am iertat… Pentru că nu știam CUM. Pentru că oamenii se definesc unii în raport cu ceilalți, învață unii de la ceilalți, se oglindesc unul în altul. De aceea nu poți face asta de unul singur, decât rareori.
Există în mintea ta inconștientă, în adâncuri necunoscute, o voce care spune ,,aiurea, chiar crezi asta? ,,nu ești destul de bun, de frumos, de deștept” și nu înțelegi de ce acea voce căreia îi spui să tacă naibii din gură, nu o face.
Acum să fim înțeleși, nu e chiar o voce, la propriu, relaxează-te, nu ești schizofrenic și nici posedat de vreun spirit… Ești tot tu. Sunt gândurile tale de îndoială, de nesiguranță, autocritice. Problema e să fii conștient de ele, să le izolezi și să te detașezi de ele.
Când au apărut aceste gânduri și cum? Iar dacă ele te sabotează, de ce atât de greu să le ignori?
Ei bine, îți reamintesc că ai venit pe lume într-un mediu la care ai învățat să te adaptezi, căci capacitatea de adaptare a oricărei specii din lumea asta, este garanția supraviețuirii. Prin urmare, familia este mediul tău care, pe parcurs, se lărgește tot mai mult, oferindu-ți posibilitatea de a evolua într-o continuă adaptare.
Părinții, prin ceea ce fac sau ce nu fac, dar mai ales prin ceea ce spun sau evită să spună, sunt cei care îți modelează gândirea, convingerile, principiile de viață, încă din clipa venirii tale pe lume. Chiar și atunci când te raportezi la ei prin opoziție.
Prin urmare, în copilărie, poruncile lor devin barca ta de salvare într-o lume necunoscută, adesea înspăimântătoare. Dacă te-au comparat cu Gigel care are note mai bune, mai mult talent, e mai cuminte, dorindu-și să te motiveze, este posibil ca tu să fi tras concluzia că ei nu te iubesc sau măcar că nu ești suficient de bun.
Iată vocea din capul tău! Iată cum te critici, te sabotezi, în ciuda faptului că tu, adultul, crezi diferit. Nu e ușor să lupți cu aceste ,,porunci parentale” oricât te-ai iluziona.
Ba da, mă iubesc, cred că merit și că pot! mă vei contrazice. Dar crede-mă, știu ce spun, dacă nu ești acolo unde vrei și nu ești mulțumit de viața ta, de aici ți se trage.
Știu că pare o blasfemie ce voi spune, dar părinții sunt, pentru noi, Dumnezeu, iar poruncile lor (nu neapărat 10) sunt mai puternice decât cele biblice!
Cum să scapi de ele, totuși?
În primul rând, fii un părinte bun pentru tine. Intră în rolul de părinte, în mod simbolic și raportează-te la copilul interior – copilul care ai fost – cu iubire și acceptare necondiționată.
Pur și simplu, stai uneori de vorbă cu tine și gândește-te la tine ca la un copil. Poți folosi o fotografie de pe când aveai 5-7 ani. Spune-ți cu iubire: te accept chiar dacă nu… te iubesc în ciuda a tot ce… sunt alături de tine! Fă-ți bucurii, joacă-te, dă-ți voie să greșești pentru că așa înveți. Încurajează-te și fii aliatul tău.
De câte ori nu ai gândit: ce prost sunt pentru că am acceptat asta, pentru nu am văzut, pentru că i-am lăsat să... STOP! Nu da cu tine de pământ, fii aliatul tău! Asta i-ai spune copilului tău?
De câte ori ai tendința să fii critic sau sceptic cu tine, nu uita că nu ești tu, sunt ai tăi! Așa că dă-i afară din mintea ta și ia-le locul cu blândețe.
Ei nu au știut, nu au putut, nu au fost conștienți. Tu, în schimb ești!
În al doilea rând, cred în întâlnirile revelatoare. În întâlnirea cu un semen care te privește fără judecată, te acceptă și te susține cu iubire amintindu-ți cât de minunat ești, nu pentru un motiv anume, ci pentru simplu fapt că Ești!
Poate fi persoana iubită, dar cel mai adesea nu e, nu te amăgi. Însă ar putea fi un prieten, un model, un mentor! Du-te spre oamenii pe care-i admiri, depărtează-te de cei care te critică sau te condiționează, de cei care vor să te schimbe. Și mai ales de cei în preajma cărora te simți rău!
Întâlnești pe unii care te rănesc cu vorbe sub pretextul sincerității, justificându-și răutatea cu replica ,,adevărul doare”. Nu. Adevărul nu doare, pentru că adevărul este iubire, iar iubirea nu doare, ci mângâie.
Oricât de strâmb ai gândi, oricât de neputincios ai fi la un moment dat, oricât de mult ai greși, critica te va schimba prea puțin… Dimpotrivă, te-ar îndârji ca să te aperi. Acceptarea celuilalt și iubirea lui te vor ridica deasupra neputințelor.
Când o altă ființă crede în noi, ne iertăm și ne depășim propriile limitări, pentru că într-un fel, simbolic, un altul ia locul părinților și ne oferă posibilitatea de a naviga pe marea vieții, pe un alt vas. Nu mai suntem biete bărci purtate de voia valurilor, ci suntem la cârma navei pe care o conducem către acele țărmuri la care visăm!
A mă accepta și a mă iubi înseamnă a fi de partea mea, a nu accepta nimic din ceea ce-mi face rău – situații sau oameni – și a-mi oferi din bucuriile vieții.
Îți doresc, drag cititor, să înveți să te iubești cu adevărat, pentru a putea trăi frumos, în armonie, așa cum meriți.
Geanina Timofte
