Cancerul este ceva ce se întâmplă altora, nu nouă, aşa că evităm subiectul de teamă să nu invocăm, din nebăgare de seamă, cumplita boală ce în mintea noastră este asociată cu moartea. Dar ce faci atunci când această realitate intră în viaţa ta, prin tine sau prin cei dragi? Nu poţi să nu te întrebi, revoltat ori deznădăjduit, ,,De ce ?”
Este o pedeapsă, o lecţie, un dat al sorţii sau o creaţie a propriei minţi scăpate de sub control?
Ani de-a rândul am refuzat până şi să mă gândesc la acest subiect atât de dureros pentru mine, iar cuvântul în sine mă speria atât de mult încât evitam să-l folosesc pentru ca nu cumva gândul să devină realitate. Viaţa, însă, nu m-a ţinut departe de acesată boală care s-a insinuat adesea în existenţa multor rude sau cunoştinţe, poate prea multe. Astfel că, neavând încotro, am început să reflectez tot mai mult la moarte şi la viaţă, la rostul omului şi la confruntarea cu inevitabilul sfârşit.
Universul îţi aduce întotdeauna la îndemână ceea ce-i ceri, prin urmare cărţi, articole, emisiuni, oameni, mi-au dat felurite răspunsuri, fără, însă, a găsi Răspunsul. Am fugit mereu de oamenii bolnavi, mă afecta prea mult durerea lor şi vroiam să mă protejez pe mine de durerea propriilor amintiri. Dar am înţeles că nu ai cum să fugi la nesfârşit, că nu poţi merge mai departe până ce nu te confrunţi cu obstacolul. Aşadar asta era: ca să pot evolua într-o altă etapă a existenţei mele era necesar să mă confrunt cu această frică ce s-a născut la sfârşitul adolescenţei mele, odată cu moartea mamei. Vorbind despre el îl scot în afara mea, ca un fel de exorcizare a fricii, a uneia dintre multele frici care ne leagă, tuturor, sufletul.
Uneori cauţi drumuri, cauţi răspunsuri, eşti nehotărât, tatonezi terenul, dar numai atunci când eşti pregătit ţi se revelează calea. O urmezi, sau o ignori aşteptând altceva, pierdut în labirintul căutărilor existenţiale? Am ignorat-o deseori, dar acum am hotarât să o urmez.
Despre cancer am observat un lucru simplu, pe care îl ştiu cu toţii: pentru unii este fatal, pentru alţii nu. Dar ce face diferenţa?
Am observat că unii nu au puterea sau nu vor să lupte cu boala cumplită şi atunci aşteaptă, neputincioşi, sfârşitul. Şi ce se poate face în această situaţie? Ei bine, nimeni nu poate determina un om să facă ceva impotriva voinţei lui. Asta, pentru că orice comportament exterior ai modifica la cineva, este inutil dacă transformarea nu se produce în forul lui interior. Poţi obliga un om să mintă, dar nu îl poţi obliga să se mintă; adevărul său îi va urla în conştiinţă. Aşa e şi cu boala: poţi ajuta un om să o învingă dacă el vrea cu adevărat asta, dacă el crede cu tărie că are un sens lupta, dar nu-l poţi obliga să se mintă atunci când el a depus armele. Aşadar diferenţa o face Credinţa!
Când spun credinţa, nu mă refer la religie, neapărat, ci la a crede, cu toată fiinţa ta, în ceva: în tine însuţi, în forţa ta interioară, într-un vindecător, într-un medicament, în viaţă. Pur şi simplu credinţa că ţie nu ţi se poate întâmpla nimic rău. O bună prietenă mi-a vorbit într-o zi despre un unchi de-al ei care ,,era prieten cu boala``, iar boala asta nu era una oarecare, ci era leucemie! Dar el era optimist şi de-o vitalitate molipsitoare, se bucura şi oferea bucurii oamenilor din jur, ducea o viaţă cumpătata, dar fără restricţii frustrante.... şi a mai câştigat de la viaţă 15 ani. E mult, e puţin... cine poate şti, în afară de el însuşi? Eu însămi am în viaţa mea două femei puternice pentru care cancerul nu a însemnat moarte, ci doar o lecţie din care au învăţat să fie stăpâne ale propriilor vieţi.
Dacă unii renunţă, alţii cred cu toată fiinţa lor că sfârşitul nu-i aici pentru că pur şi simplu mai au câte ceva de făcut în această viaţă, că mai sunt unii care au nevoie disperată de ei, cred cu convingere că nu e timpul să plece, încă. Astfel se programează mental pentru vindecare. Şi trupul lor începe să asculte de un nou program proaspăt instalat în creierul lor mult prea virusat, până atunci de atâtea convingeri negative şi limitatoare care au săpat încet, dar sigur, ani de-a rândul.
Dar sunt şi oameni care, adesea inconştient, se programează pentru eşec, pentru boală, pentru moarte. Şi atunci, ce forţă îţi trebuie să poţi lupta pentru a schimba în câteva luni, ceea ce ai construit în ani? Unele afirmaţii sau dorinţe sunt încărcate cu atât de multă energie, încât mintea le percepe ca pe o comandă pe care creierul o transmite, apoi, corpului. Câteodată, tocmai fricile generează, în mod paradoxal, realitatea de care fugim. Îmi amintesc de două persoane dragi, una care spunea mult prea des ,,mai bine mor şi scap de toate” şi cealaltă care avea o dorinţă atât de mare, în care pusese nebănuit de multă energie, spunând, ani de-a rândul, ,,Îmi doresc să văd Parisul, apoi pot să mor”, Din nefericire, dorinţele lor s-au împlinit. Mintea noastră nu are discernământ moral, nu analizează consecinţele, doar preia comanda şi o transmite corpului fizic.
Sunt oameni care găsesc în ei forţa necesară de a lupta împotriva bolilor, oricât de cumplit ar fi numele lor. De multe ori, într-un trup subţire şi fragil se ascunde o forţă nebănuită, ca a unui vulcan: forţa credinţei. Alteori, din păcate, de cele mai multe ori, oamenii îşi pierd puterea cu care au fost înzestraţi încă de la naştere, sau pur şi simplu nu sunt conştienţi de această putere. Din fericire, o pot redescoperi, cu jutor din partea unui psiholog, atâta timp cât există suficient de multă motivaţie. Ar putea un psiholog să facă ceea ce nu reuşesc atâţia medici specialişti? Studiile arată că da, poate, fără a face, însă, minuni. Un studiu arată că dintre cei operaţi de cancer au supravieţuit, după 10 ani de la operaţie, 21% dintre pacienţii care au beneficiat de suport psihologic, în vreme ce doar 9% dintre cei fără un astfel de suport au supravieţuit, totuşi. Desigur, cei cu puternice resurse interioare. Un psihoterapeut poate întinde o mână de ajutor pentru a-i însoţi pe cei aflaţi în suferinţă şi a-i ajuta să-şi găsească propria forţă interioară.
Terapeutul lucrează ,,cu materialul clientului”. El nu te vindecă, îţi arată cum poţi tu singur să te vindeci. Credeţi că poate cineva, din exteriorul nostru, un alt om, să facă minuni? Un medic genial poate să te opereze, să-ţi prescrie medicamentele potrivite, dar tu eşti cel care alegi să lupţi pentru a supravieţui pentru că ai încă multe de făcut, de trăit, de experimentat sau să aştepţi resemnat, sfârşitul! Câte operaţii reuşite din punct de vedere medical, nu au împiedicat, paradoxal, moartea pacientului, sau, dimpotrivă, câte cazuri ,,fără nicio şansă” nu s-au vindecat miraculos? Un medic poate extirpa o tumoare, dar extirparea credinţelor limitative, a fricilor, stă în responsabilitatea ta.
Vă aduceţi aminte de cuvintele lui Iisus? ,,Îndrăzneşte, fiică! Credinţa ta te-a tămăduit!” Şi s-a tămăduit femeia chiar în ceasul acela. Şi alte exemple în Matei 9: 22, 28, 29; 15:28, după cum găsim şi opusul: Şi n-a făcut multe minuni în locul acela, din pricina necredinţei lor. (Matei 13:58) Nu mă refer, totuşi, la religie, la credinţa în Dumnezeu (deşi pentru mulţi, aceasta e salvatoare), ci la Credinţa însăşi. La a crede că te poţi vindeca!
Eu cred în puterea infinită a omului de a face alegeri pentru viaţa sa. Nu ştiu cât e firul vieţii, nu ştiu dacă asta putem controla – deşi mi-ar plăcea să cred că da – dar cred cu toată convingerea că ceea ce ni se întâmplă este alegerea noastră, conştientă sau nu. Controlează-ţi mintea şi-ţi vei putea controla viaţa! Fii conştient. Nu lăsa cuvintele tale sau ale altora, să devină gândurile tale, nu-ţi lăsa gândurile nocive să devină emoţii, nu-ţi lăsa emoţiile să se exprime fizic, în trupul tău! Adu în viaţa ta, dar şi a celor din jurul tău, acele cuvinte care să umple mintea, sufletul şi trupul de bucurie!
