Iubire - cuvântul care dă sens și coerență lumii, trăire după care tânjește fiecare celulă a ființei noastre căzute...
Nevoia de iubire se tace în singurătate și se strigă în sfâșierea inimii, într-o lume tulburată. O lume în care căutăm succesul personal, orice ar însemna acesta, dar în care tu, om frumos și trist, te simți din ce în ce mai singur.
Dacă am înțelege la nivel emoțional, că în spatele acestei lupte absurde se află o singură nevoie – nevoia de iubire – viața noastră ar fi mult mai simplă.
Nu ai irosi timp și energie pentru atâtea lucruri inutile, nu te-ai minți pe tine, nu i-ai minți pe ceilalți.
Îți este atât de frică de respingere, încât minți, joci jocuri de putere, îți calculezi atent, fiecare pas, parcă pândind, ca la șah, ca celălalt să facă o mișcare greșită, ca să poți spune ,,mat”! Ai câștigat, desfă șampania învingătorului, soarbe-i bulele parfumate și bucură-te de… nimic!
Pentru că nu bucurie e ceea ce simte învingătorul, ci tristețea singurătății abisale. Golul acela existențial pe care nu ai putut să-l umpli cu iluzia succesului... Golul acela e nevoia ta de iubire, de împărtășire a sinelui, cu un altul…
Dacă ai trece peste frici, dacă te-ai întâlni cu celălalt în spațiul vulnerabilității voastre, izvorul iubirii ar prinde viață, ar umple fântâna din inima ta.
Nu-ți fie teamă să fii vulnerabil, căci în vulnerabilitate se află calea spre iubire. Poate că unul să te rănească, dar celălalt sigur te va iubi, când vei veni la întâlnire, fără mască.
Nu te poți iubi pe tine, decât în măsura în care te oglindești în celălalt, căci iubirea egoistă te transformă într-un Narcis tragic…
Suntem, în fața iubirii, ca măgarul lui Buridan, în fața găleții cu apă și a grămezii de ovăz: murim flămânzi și însetați pentru că nu ne putem decide între frica de a pierde și frica de a câștiga.
Nu putem înțelege că în iubire nimeni nu pierde și nimeni nu câștigă. În iubire exiști, pur și simplu.
În iubire ești dincolo de limitele ființei tale egoiste, ești în celălalt, așa cum celălalt este în tine.
Doar deschide-ți inima către celălalt și celălalt va face la fel… vă veți întâlni în spațiul sacru al iubirii.
Dacă am putea asculta inima celor pe care-i întâlnim în rătăcirile noastre pe străzi, prin parcuri, în spitale, prin magazine, prin cluburi, pe rețele de socializare, am auzi doar atât: am nevoie de iubire! Mi-e sete de iubire, mi-e foame de iubire, mi-e dor de iubire, mi-e iubire de iubire!
Nu ce spun cuvintele, nu ce spun faptele, nu ce spun gesturile… doar ce spune inima.
Priviți-i pe îndrăgostiți! Sunt atât de frumoși, atât de vii, iar ochii lor strălucesc în lumina iubirii din care s-au împărtășit pentru o clipă. Lor li se arată paradisul iubirii, dar, din păcate, aproape toți ratează intrarea în starea de grație, din pricina fricii de a nu fi răniți.
Punem măști și ne ascundem bine în spatele lor, astfel încât nu ne mai recunoaște nimeni, nici frica, nici măcar noi înșine. Da, măștile ne protejează, dar cu prețul înstrăinării și al singurătății abisale.
De ce se despart oamenii? De ce se părăsesc îndrăgostiții? Pentru că nu au întâlnit decât măștile, pentru că starea de frică le-a ținut măștile pe chip și pe suflet, încât nu au mai știut nici cine și ce sunt, nici pe cine și ce iubesc…
Dă jos masca! Descoperă-te pe tine, cel adevărat, cel frumos, cel din spatele egoului tău grotesc în trufia lui nemăsurată, iar atunci inima ta nu o să mai strige ,,am nevoie de iubire”. Pentru că o să nască iubirea în clipa întâlnirii cu aproapele tău.
Exercițiu de iubire:
Pune-ți pe chip o mască fără ,,ochi” sau o foaie de hârtie și descrie lumea pe care o ,,vezi”. Ce crezi despre lume, despre cei de lângă tine, de care te desparte o mască. Fii atent la ceea ce gândești ceea simți, ceea ce auzi, ceea ce vezi… Intră în contact cu tine însuți…
Ai să înțelegi că lumea ești tu cu fricile tale. Că atunci când ai masca, protecția e o iluzie, iar realitatea e singurătatea.
Apoi dă jos masca, încet, cu grijă, cu delicatețea cu care o mamă bună îndepărtează pansamentul de pe rana copilului. Căci asta e masca: un pansament peste o rană încă nevindecată, o rană de foarte demult, din copilăria ta, când ți-ai deschis inima pură spre iubire, dar n-ai găsit decât o inimă împietrită în propria ei durere.
Acum pune-o cu grijă și iubire de-o parte, până când, într-o zi, vei avea puterea s-o faci bucăți… atunci când vei înțelege că vulnerabilitatea înseamnă putere, puterea de a iubi. Până atunci, te poți juca cu masca ta ,,adevăr sau provocare”…
Îți doresc, drag cititor, să ai puterea de a îndepărta masca fricii atunci când te duci să-ți întâlnești aproapele, astfel încât să guști din dulceața iubirii pământești, crâmpei din Marea Iubire Divină.
Geanina Timofte
