Priveşti neputincios spre omul pe care atât de mult l-ai iubit... şi nimic nu mai simte inima ta, parcă amorţită. Trupul tău nu mai freamătă de emoţii, fluturilor de altădată, aceia din stomacul tău, le-au căzut aripile. Mirosul trupului care-ţi trezea toate simţurile, îţi este acum, cel mult, indiferent.
Zâmbetul care topea gheţari, mângâierile care trezeau vulcani adormiţi... unde sunt acum, toate acestea? Ce s-a întâmplat cu omul de lângă tine, cel fără de care nu puteai respira, cel care devenise raţiunea ta de a fi? Nu, el nu s-a schimbat, dar oare tu te-ai schimbat?
Ai lacrimi în suflet, poate şi în ochi şi e atât de greu să accepţi că s-a sfârşit. Că dragostea a murit! Încă te mai minţi, încă te iluzionezi şi strângi în braţe amintirea, dar trupul tău, inima ta, ele nu pot fi minţite.
De ce moare dragostea? Îţi vin în minte versurile unei melodii vechi ,,De ce mor iubirile, oare?/ De ce piere visul frumos?”
Cine poate şti? Când pornești pe alt drum, fără să-l iei pe cel drag, alături, pentru că nu vrea sau pentru că nu poate, relația moare. Ai vrea să fie totul ca la început, ai vrea ca nimic să nu se fi schimbat, dar cum rămâne cu legea firii? Aceea care spune că totul e într-o continuă schimbare, într-o continuă transformare, că tot ce se naște piere.
Priveşti neputincios la omul de lângă tine. În zgomot sau în tăcere, acesta îşi revendică dreptul la dragoste, dar oare te mai iubeşte? Sau este teama de schimbare și doar frica e cea care-l mai ține? Oare nu se minte singur, încuindu-se în lanţurile unei amintiri, în care încearcă să te ţină captiv şi pe tine?
Dar tu? Dacă dragostea a murit, de ce e atât de dureros să-i dai ceiluilalt libertatea pentru o nouă iubire? Simplu: pentru că e o moarte, pentru că eşti în doliu, pentru că astfel, şi o parte din tine a murit. Cine îmbrăţişează moartea, cu uşurinţă? Doar nebunul şi înţeleptul!
Tu nu ești nici unul, nici celălalt. Îți faci doliul apoi viața merge mai departe. Căci dacă rămâi blocat în trecut, nu mai trăiești, ci mimezi viața, ești o fantomă prinsă între două lumi.
Înfurie-te, țipă, plânge-ți de milă, plânge-te celor care vor să te asculte, tocmește-te ca într-un bazar oriental, cazi în depresie dacă asta-ți justifică durerea fără margini, apoi acceptă. Scutură-te de trecut și acceptă că marele tău proiect de viață a eșuat. În acest domeniu, în acest sector.
Construiește altul. După ce-ți oblojești rănile, încarcă-te cu energia exploratorului și descoperă ,,lumea nouă” și noul ,,tu” curios și curajos, gata să construiască un proiect mai bun, grandios…
Nu există nici un motiv care să justifice lipsa speranței și inacțiunea. Ia-ți cât timp ai nevoie, nu te grăbi, ai răbdare cu tine, dar până la urmă continuă! Nu trăda viața! Trăiește-o!
Lasă trecutul acolo unde îi este locul – în amintire – și savurează, cu poftă de viaț㸠Prezentul. Simte-i parfumul, adulmecă-i aroma, înfioară-te de atingerea lui, dansează cu el în ritm de tango!
Chiar dacă știi că porți în suflet comoara amintirilor, că ești aici pentru că ai trecut pe-acolo, te afli acum într-o altă poveste.
Trăiește, dragul meu cititor, aici și acum, sporind comoara sufletului tău, cu bucurie de viață.
Geanina Timofte
