Relația vindecă rănile sufletești. Avem nevoie de un altul, pentru a supraviețui durerii. Există o ,,foame de relații” înscrisă în codul nostru genetic, pentru că ne naștem din și în relație și devenim ceea ce suntem, prin relație cu semenii noștri.
O rană sufletească este, întotdeauna, consecința unui abandon, a unei trădări, a unei interdicții în relație cu părinții noștri. De aceea trebuie să ne întoarcem în copilărie. Pentru a descoperi, dincolo de durere, iubirea.
Ca să poți ajunge la iubire este necesar să călătorești pe Tărâmul Amintirii și să poposești, o vreme, în Valea Plângerii.
Care e calea spre aceste tărâmuri din basmele copilăriei? Există, oare, un astfel de drum?
Da. Întotdeauna drumul e sub ochii noștri, iar el se află tocmai în durerea de care vrem să fugim. Acest drum ne duce adânc, în interiorul nostru, dar nu putem face singuri această călătorie. Riscăm să rămânem prinși în capcana durerii, dacă nu ne e nimeni alături, să protejeze sufletul copilului care am fost.
De aceea, orice demers de vindecare emoțională presupune prezența unui ,,ghid”.
Un prieten adevărat, un partener de viață iubitor, un mentor sau un psihoterapeut cu care creezi o relație semnificativă, trece dincolo de zidul de apărare al sufletului tău rănit. El poate vedea dincolo de frica ta, de furia, de tristețea abisală sau de neputința ta.
Ce vede el acolo? Cel mai adesea vede un copil rănit în iubire. Un copil al cărui suflet s-a fărâmat într-o relație care ar fi trebuit să-i fie leagăn și sursă. Un copil abandonat atunci când avea nevoie să fie protejat. Un copil obligat să facă față, prea devreme, absenței adulților din viața lui.
Sunt atâtea povești triste, înscrise în sufletul adultului de azi, care a făcut față, cum a putut și cum a știut el, la vremea aceea! A decis să uite, pentru a supraviețui emoțional, să normalizeze un abuz, pentru a putea crește lângă ai lui.
,,M-a bătut, dar mă iubea. Așa făceau toți atunci.”
,,Mama a plecat de lângă mine, pentru că aveam nevoie de bani. Pentru mine a făcut-o.”
,,M-a abuzat, dar era beat, nu știa ce face. Când era treaz, tata mă iubea.”
,,Suferea mult din cauza soțului ei, de aceea nu mă putea proteja. A trebuit ca eu să am grijă de mama.”.
,,Meritam să mă bată, nu-l ascultam. Nici note bune nu aveam.”
,,M-a trimis la bunici pentru că se mai născuse un copil. Nu puteau cu amândoi. Îi înțeleg.”
,,Tata spunea că sunt prost, că sunt un ratat. Poate avea dreptate. Acum sunt dependent de…”
,,Mama a murit. Mi-a fost frică de singurătate și m-am măritat devreme, cu un bărbat… nepotrivit.”
,,Ai mei erau oameni importanți și nu puteam să-i fac de rușine. Trebuia să fiu perfectă.”
Aceste frânturi din povești de viață sunt, pe cât de reale, pe atât de dureroase. În spatele unui adult care impune respect, se află acel copil care nu a uitat și care, blocat într-o emoție, nu înțelege, azi, ce-l împiedică să trăiască fericit.
Furia, frica, tristețea, timiditatea, neputința, insomnia, atacul de panică, complexe de inferioritate, diferite fobii sau angoase sunt consecințe ale acestor răni primordiale uitate ori neconștientizate.
Procesul terapeutic este o călătorie în timp, pe Tărâmul Amintirii, cu scopul de a ne reîntâlni cu noi înșine în ipostaza de copil rănit. Putem intra în Valea Plângerii însoțiți de un ghid cu care creăm o relație semnificativă, pentru a permite durerii amorțite atunci, să se manifeste acum, în condiții de siguranță emoțională.
Doar dacă ești acceptat necondiționat, pentru ceea ce ești, fără judecată, fără critică, poți face această călătorie pentru a vindeca rana primară. Dar niciodată singur. Capcanele trecutului sunt ca nisipurile mișcătoare.
Avem nevoie de o relație vindecătoare, pentru că tot într-o relație am fost răniți. Relația vindecă rănile sufletești.
Nu trebuie să negăm amintirea dureroasă ori să fugim de ea.Trebuie să intrăm în durere pentru a o recunoaște, a o manifesta ca să putem descoperi ce se află dincolo de ea.
Dincolo de durere, vom găsi iubirea.
Poți învăța iubirea într-o relație interumană vindecătoare. Poate fi o relație de dragoste/ cuplu, o relație de prietenie, una de tipul mentor-discipol sau o relație psihoterapeutică.
Psihoterapeutul este ghidul care te acceptă pentru esența ta umană, dincolo de faptă sau mască socială. El vede, în tine, copilul de altădată, repară nedreptatea care i s-a făcut și-l învață, apoi, să se iubească pe sine. Pentru că un copil rănit ,,nu va înceta să-și iubească părinții, ci va înceta să se iubească pe sine.”
Iată de ce, un Pelerinaj psihoterapeutic (vezi aici) te va duce pe tărâmul durerii, dincolo de care poți descoperi iubirea. Acea iubire de sine autentică, fără judecată, fără așteptări, cu acceptare totală, necondiționată. Un pelerinaj în care să fii însoțit de oameni care au același scop: de a se regăsi pe sine cu iubire și acceptare.
Un pelerinaj spre tine însuți nu va fi un drum ușor, dar nu vei fi singur. Vei lua cu tine oameni cu care să fundamentezi o relație autentică. Relația vindecă rănile sufletești. Îți oferă susținere afectivă în procesul transformator. Când vei ajunge la destinație, te vei întâlni cu tine, cel de dincolo de limitări, de frici, de măști sau te blocaje. Liber de toate condiționările.
De tine depinde să devii ceea ce ești menit să fii: o ființă liberă capabilă să-și împlinească visurile și să trăiască în armonie cu sine însuși, dar și cu ceilalți.
Îți doresc, drag cititor, să trăiești în iubire și în acceptare, căci ești o ființă completă, cu un potențial nelimitat decât de propriile tale convingeri!
Psihoterapeut, Geanina Timofte
Foarte interesant articolul dvs, şi mă resimt in multe aspecte. Dar cum pot găsi acea relaţie vindecătoare? Trăiesc singură de când m.am despărtit de fostul soţ şi de atata timp nu am reuşit să găsesc jumătatea cu care să realizez acea relaţie vindecătoare şi acea siguranţă emoţională.
Toate cele bune !